Incognito in axa raului

13 05 2008

Exista doar doua varianta: fie ma intorc cu povesti, fie devin poveste la intoarcere. Sau fara intoarcere.

Una peste alta, urmeaza o luna in Siria. Poate Allah si Dumnezeu nu se vor plictisi si nu vor inspira chiar acum cine stie ce glume ca de sfarsit de mandat artagosului de la Casa Alba.

Pana atunci raman fotografiile.





29 10 2007

old-old-old.jpg

Anul trecut, pe vremea asta…





Într’o zi ca oricare alta…

22 10 2007

* e pur si muove.

* Aveam o sefa tanara, deschisa si tare pe pozitii.

* As vrea sa merg intr-o “Casa Surprizelor” pentru “oameni mari”, unde sa trebuiasca sa imi ridic mainile deasupra capului ca sa ajung la clanta

* Sigur ca ii mananca, altfel ar fi stat cu ea asa, pana mureau sau cheleau, fir-ar sa fie.

* Am plecat. Tineti-mi pumnii!

* o sa raman pana la calendele grecesti un lesbian umil.

* Cine doreşte să fie în echipă şi să meargă alături de noi este binevenit, cine nu se simte bine în această echipă şi nu doreşte să fie alături de noi poate să plece

* intr-un maxim moment de maximă inspiratziune floraro-artistica

* Acum, rămâne de aflat dacă “generos” înseamnă sub sau peste 1 milion €.

* Eu nu inteleg cum naiba de fiecare data de cate ori ploua, iluminatul public din Bucuresti se duce la fel cu apa.

* au descoperit la ce foloseşte apendicele: produce bacterii folositoare pentru intestine şi le protejează.

* apasati tasta 3 pentru DA si 4 pentru NU (scuze, era roşu în original)

* Numele meu de indian ar fi The One who drinks and eats with his friends for pleasure.

* japiţa de profesor venea in clasa si citea ziarul, ca apoi sa pretinda meditatii pentru a trece elevii clasa.

* acu fix un an, de ziua lu stefanescu si care nu mai am nr lui de telefon ca sa’l sun sa’i urez, ca daca azi, acu un an, era ziua lui, inseamna ca e si azi, anu asta, tot ziua lui, adica… are cineva nr lu stefanescu?

balkan

* later edit! Da, e albastru!





Iancule, maaaaaaaare…

2 10 2007

Asta, Iancule, e pentru tine. Şi sa’mi spui dacă Doamne-Doamne şi-a tras Youtube. Să mă aştepţi cu o răchie şi un pachet de Buruchaga. Tre’să mai aibă p’acolo!





Robert D Kaplan c’est moi, le Dido

10 09 2007


După-amieze de duminică în care o ştire de genul celei difuzate de Reuters te indispune – nu neapărat direct ci pentru că nu scapi de supărare, pentru că nici la noi dar nici la FNAC în rafturi nu găseşti Dosarul K din colecţia SAS („nous n’avons pas cette collection„, ţi se spune cu un aer de superioritate, cum numai unui coate-goale care nu citeşte decât romane poliţiste i te poţi adresa); dar am găsit, printre cele comandate nu cu mult timp în urmă la Polirom, jurnalul de călătorie al lui Robert D Kaplan (îi citisem deja Balkan Ghosts-ul, carte care m’a şi însoţit, câteva săptămâni, în spatele liniei frontului croato-sârb, dar şi numeroase din analizele publicate în Atlantic Monthly sau preluate de jur împrejurul lumii). Şi numai ce, iată, că m’am şi lăsat dus pe urmele lui. Mai întâi la Split, p’ormă la vale, la Dubrovnik până, hăt, în Tunisia

Pe unde a umblat umblasem deja şi eu . Şi, asemeni lui, citesc despre locuri călcate după ce le’am vizitat (Kaplan are alături, când scrie, jurnalul Rebbecăi West, dar nu numai). Şi am uitat de mine, în soarele care ardea prin vântul destul de aprig al după-amiezii de sâmbătă. Parcă eram iarăşi acolo, la Cartagina, sus, pe Birsa, unde Dido şi Hanibal şi, mai apoi, mult mai apoi, Saint Louis… Sau prin trenuri de navetişti, în portul-vamă La Goulette şi în briza Mediteranei, în La Marsa, cu taxiuri rablagite prin Tunis şi pe picioare, sus, la Sidi Bou Said, alteori la Marsillia sau în Sicilia, pe uliţele maur-romane din Palermo, înapoi la Gafsa, prin nisipurile ce’ţi intră ziua prin chiloţi înainte ca noaptea să o iei de la capăt cu îngheţatul, în sacul de dormit în care te faci mic şi înghesuit sub căciulă, pe nisip, colţ cu scorpionii cărora – nici lor – numai două grade peste zero nu pare a le prii… Dar deşertul atunci de abia se merită trăit, când nu ai a’l împărţi cu turiştii!

Erau, toate, exact cum le ştiam şi cum începusem să mai şi învăţ mai apoi despre ele…

petit-ecole-de-musique.jpg


Şi am stat acolo, uitat de mine, pe terasă, sudând ţigările; am coborât, doar, din lumea aceea cât să’mi torn un păhărel de coniac şi să’mi fac o cafea! Îmi miroseau şi micile restaurante de la marginea drumurilor, cu mâncarea lor de orez şi năut, cu sandwichurile de ton, cu porţiile cousscouss şi casse-croute şi cu ciorbica aia pe care mi’o dăduse bătrânul de dincolo de zidurile Medinei Tunisului, cu mult miel sau pui – toate iuţi şi roşii de la harissa şi soioasă dar nu grasă; şi le’am revăzut chiar şi degetele mici şi grosuţe şi lipicioase de la uleiul de măsline, lor, băieţilor care ucid bieţile vietăţi – sau le sacrifică – pe loc, să nu se strice aşteptând un muşteriu după care le aştern şi înghesuie în rotisoarele acelea fierbinţi de lânga improvizaţiile de autogări cu feţe de masă cum nu credeam să mai existe de când s’a închis bufetul autogării din Oraviţa, muşamale găurite şi năclăite cu scrumiere din sticlă bolovănos de groasă (lipseau halbele, doar, în schimb avea să renască, prin sticlele de Boga, gustul de Brifcor şi Cico); şi am mai re-simţit (peste povestirea lui Kaplan), pe fugă, mirosul acelor borhotării în care zac măslinele să fermenteze până le iese uleiul, coloşa, dincolo de porţile oraşelor, între dune pietrificate şi măslini aşezaţi de patru ori mai des decât credeau fenicienii că le-ar trebui spaţiu vital. Şi ceaiuri cu aromă de pin şi culmi cu leandru şi ziduri albe cu pervaze albastre şi…





Să mă latri din cer când trec pe sub geam

6 09 2007

Acum fix 25 ani, într’o seară de 6 septembrie, un corp ceresc (meteorit să fi fost sau pe aproape, nu mă pricep) se prăvălea peste Marea Neagră. De jos, din curtea taberei de la Năvodari, părea cam cât o minge,probabil cât mingea aia care, în aceeaşi seară, pe la aceeaşi se oprea, de două ori, în poarta suedezilor, marcând începutul unei perioade faste pentru fotbalul românesc (calificarea la Europenele din 1984, cu Rednic, Klein, Coraş, Cămătaru, Andone şamd). În seara aia, departe de Năvodari, un patruped, teckel de felul ei, se chinuia să îşi tragă sufletul încă puţin, încă puţin, încă puţin… A murit la câteva minute după ce stăpânii, plecaţi cu treburi prin oraş, au ajuns acasă. Trixie…

2 august 1996. Piti, bătrânul Piti, dăduse, o dată în plus, dovada masculinităţii sale, ajutând decisiv la apariţia unei noi generaţii de Lhasa Apso / Seidenpinsch. Trei fetiţe şi un băieţel. Traiectorii diferite. Despre cea a băieţelului nu ştiu nimic; una dintre fetiţe a ajuns la Slobozia, o alta la Făgăraş. Iar Trixie, căci dacă e să mai fie vreodată un câine, musai să fie tot Trixie…

Gabi, stăpâna lui Piti, a adus’o în redacţia unui ziar bucureştean unde a binevoit să sfinţească biroul unui şef. Cineva s’a bucurat atât de tare că şi’a adjudecat’o. A mea eşti!

După puţin mai mult de un an petrecut în Bucureşti ia calea Oraviţei. Aventuri în Capitală? O grămadă. Memorabilă este, însă, întîlnirea, în parcarea aeroportului Băneasa cu stăpânul întors după mai multe săptămâni din Statele Unite. Dormise, pe toată perioada absenţei, pe o pereche de pantaloni de trening ai stăpânului. La întoarcere a coborât – în parcarea despre care vorbeam – din maşină, a privit o secundă dezorientată spre toată aglomeraţia din jur, şi’a descoperit stăpânul şi s’a repezit la el. De bucurie i’a făcut pipi în braţe.

Exilul la Oraviţa – planificat, iniţial, ca temporar – nu i’a fost deloc de rău augur. A prins drag de tatăl stăpânului. A prins, întâi de toate, viaţa la curte, incomparabilă cu viaţa la bloc. Domnişoară de Bucureşti, cu ifosele aferente, s’a dat rapid pe brazdă. Aerul curat şi tare, de la poalele muntelui, poate. Sau, poate, atenţia cu care era înconjurată. Dar primul pipi în braţe nu se uită aşa că de câte ori revenea la Oraviţa stăpânul cel tânăr, Trixie lăsa câte o urmă umedă. Fie pe covor, fie iaraşi pe hainele proaspăt venitului…

Trixie n’o să mai facă pipi prea curând pe tricoul meu. Tot ce pot spera e că există un Rai al tricourilor care să coincidă cu raiul câinilor. Un lucru e sigur: toţi câinii, nu’i aşa, Cătăline?, merg în Rai. Poate conving pe Cineva să îmi ţină şi mie loc lângă Trixie.

25 de ani mai târziu. 6 septembrie 2007.





Dance hall

23 08 2007

70 şi 80. Nu o istorie, puţin vinil, puţină bandă magnetică…