Robert D Kaplan c’est moi, le Dido

10 09 2007


După-amieze de duminică în care o ştire de genul celei difuzate de Reuters te indispune – nu neapărat direct ci pentru că nu scapi de supărare, pentru că nici la noi dar nici la FNAC în rafturi nu găseşti Dosarul K din colecţia SAS („nous n’avons pas cette collection„, ţi se spune cu un aer de superioritate, cum numai unui coate-goale care nu citeşte decât romane poliţiste i te poţi adresa); dar am găsit, printre cele comandate nu cu mult timp în urmă la Polirom, jurnalul de călătorie al lui Robert D Kaplan (îi citisem deja Balkan Ghosts-ul, carte care m’a şi însoţit, câteva săptămâni, în spatele liniei frontului croato-sârb, dar şi numeroase din analizele publicate în Atlantic Monthly sau preluate de jur împrejurul lumii). Şi numai ce, iată, că m’am şi lăsat dus pe urmele lui. Mai întâi la Split, p’ormă la vale, la Dubrovnik până, hăt, în Tunisia

Pe unde a umblat umblasem deja şi eu . Şi, asemeni lui, citesc despre locuri călcate după ce le’am vizitat (Kaplan are alături, când scrie, jurnalul Rebbecăi West, dar nu numai). Şi am uitat de mine, în soarele care ardea prin vântul destul de aprig al după-amiezii de sâmbătă. Parcă eram iarăşi acolo, la Cartagina, sus, pe Birsa, unde Dido şi Hanibal şi, mai apoi, mult mai apoi, Saint Louis… Sau prin trenuri de navetişti, în portul-vamă La Goulette şi în briza Mediteranei, în La Marsa, cu taxiuri rablagite prin Tunis şi pe picioare, sus, la Sidi Bou Said, alteori la Marsillia sau în Sicilia, pe uliţele maur-romane din Palermo, înapoi la Gafsa, prin nisipurile ce’ţi intră ziua prin chiloţi înainte ca noaptea să o iei de la capăt cu îngheţatul, în sacul de dormit în care te faci mic şi înghesuit sub căciulă, pe nisip, colţ cu scorpionii cărora – nici lor – numai două grade peste zero nu pare a le prii… Dar deşertul atunci de abia se merită trăit, când nu ai a’l împărţi cu turiştii!

Erau, toate, exact cum le ştiam şi cum începusem să mai şi învăţ mai apoi despre ele…

petit-ecole-de-musique.jpg


Şi am stat acolo, uitat de mine, pe terasă, sudând ţigările; am coborât, doar, din lumea aceea cât să’mi torn un păhărel de coniac şi să’mi fac o cafea! Îmi miroseau şi micile restaurante de la marginea drumurilor, cu mâncarea lor de orez şi năut, cu sandwichurile de ton, cu porţiile cousscouss şi casse-croute şi cu ciorbica aia pe care mi’o dăduse bătrânul de dincolo de zidurile Medinei Tunisului, cu mult miel sau pui – toate iuţi şi roşii de la harissa şi soioasă dar nu grasă; şi le’am revăzut chiar şi degetele mici şi grosuţe şi lipicioase de la uleiul de măsline, lor, băieţilor care ucid bieţile vietăţi – sau le sacrifică – pe loc, să nu se strice aşteptând un muşteriu după care le aştern şi înghesuie în rotisoarele acelea fierbinţi de lânga improvizaţiile de autogări cu feţe de masă cum nu credeam să mai existe de când s’a închis bufetul autogării din Oraviţa, muşamale găurite şi năclăite cu scrumiere din sticlă bolovănos de groasă (lipseau halbele, doar, în schimb avea să renască, prin sticlele de Boga, gustul de Brifcor şi Cico); şi am mai re-simţit (peste povestirea lui Kaplan), pe fugă, mirosul acelor borhotării în care zac măslinele să fermenteze până le iese uleiul, coloşa, dincolo de porţile oraşelor, între dune pietrificate şi măslini aşezaţi de patru ori mai des decât credeau fenicienii că le-ar trebui spaţiu vital. Şi ceaiuri cu aromă de pin şi culmi cu leandru şi ziduri albe cu pervaze albastre şi…

Anunțuri




Russendisko

3 06 2007

Ajuns in Gulagul de la Vorkuta dupa ce nici nazistii nu l’au scutit de inchisoare politica, Joseph Scholmer povestea, in cartea sa de memorii, despre ofiterul sovietic probabil usor nesigur pe superioritatea lui fata de nefericitii detinuti si care simtea nevoia sa se desfete moral injgheband tot felul de umilinte pentru cei fara aparare; la un moment dat, ofiterul il asigura pe Schlomer ca va veni o zi in care Germania va fi ocupata de rusi fara ca nemtii sa-si dea seama.

Citind, peste ani, prima carte a lui Wladimir Kaminer, am realizat ca ironia ieftina de bocanc sovietic a ofiterului de la Workuta a fost o premonitie. Departe de a fi ragetul sinistru al biruitorului (vesnica mea intrebare: cand ni se va spune, cinstit, cine a castigat Razboiul Rece?), Russendisko este o culegere de autoironii, o colectie de aberatii dintr’o viata fara orizonturi, puse cap la cap de un multitasking MultiKulti asezat la Berlin sub umbrela generoasa a traficului cu bunice imaginare de origine evreiasca. Multitasking pentru ca Wladimir Kaminer face munci dintre cele mai diverse in anii sai de exil berlinez; MultiKulti pentru ca a ajuns in Germania fara sa cunoasca o boaba din limba aceea pe care aproape 100% din locuitorii non-germanofili ai planetei o considera ca fiind cea mai dificila din lume („poti sa’mi spui cum se pronunta acest cuvant continand toate literele alfabetului?„, m-am trezit intrebat, deunazi) si a sfarsit prin a scrie in limba lui Goethe. Dar si pentru ca MultiKulti se numeste postul de radio berlinez pe care se emite in toate limbile oficial arogate de comunitatile stabilite, de’a lungul vremii, intr’una dintre cele mai cosmopolite metropole ale lumii. Si’s multi. Vietnamezii, turcii, chinezi, indieni…

Si’s multi, foarte multi rusi (y compris ex-URSS). O mica Uniune Sovietica de’o parte si de alta a fostului Zid. In Weddinger Hinterhof, in piata din spatele lui Hakische Hoefe, pe Friedrichstrasse, in Penzlauer Berg (acolo – de altfel – unde, in fiecare marti seara, se inregistreaza Kuechenradio, disponibil, apoi, online, in format mp3) si pe unde n’or mai fi.

Personajele lui Kaminer afla din mers ca in germana, fata tanara nu are gen” iar „sanul e masculin” (si asta nu e doar o anomalie a limbii, din nefericire), mananca decorurile unui viitor film despre asediul de la Stalingrad (in care fac figuratie visand roluri de generali bolsevici care sa le aduca… ce sa le aduca?), joaca poker dupa metode numai de ei stiute la fel cum numai vietnamezii stiu sa castige la 21, se lasa greu convinsi sa faca niste cursuri de recalificare dupa care cumpara restaurante pe care, inca dinainte de a le deschide, vecinii le boteaza „bordelul mafiot rusesc„, lovesc masinile turcilor si, apoi, se imprietenesc pe motiv de solidaritate in fata majoritatii, sufera sau nu de nostalgie, isi fac relatii sau le destrama…

Russendisko nu va intra in bibliotecia de aur a literaturii germane sau rusesti. Kaminer a scris’o in germana lui primitiva. Dar i’a reusit un savuros document despre o etapa a istoriei sociale prea putin cunoscuta pe Batranul Continent. Un document de insider.





X, Y, Zeeeeeeeeeeeeeeeeee

29 05 2007

Zee & Co.
Ce film! Ce clasic! Ce provocare!
Closer (filmat 32 de ani mai tarziu) imi pare inregistrarea unei biete spovedanii pe langa interpretarea cuplului Taylor & Caine in acel late London hippie age (nici nu stiu daca Flaubert era deja legal in intreaga Europa la vremea aceea, poate ma ajuta Lucia), leat (ok, pe o plaja de cam cinci ani) cu The Kirks din The History Man & The Swallows din Changing Places





Schlachthof Fünf

29 05 2007

Done.

Am inchis cartea. Am deschis usa terasei; scartaie ragusita. Din raguseala ei se porni, undeva, la cateva garduri mai departe, cantatul unui cocos fumator. Am iesit sa fumez. Billy Pilgrim adormi din nou…

La ora asta nu’s in stare sa leg o sinapsa intreaga. Imi zboara incrucisate amintiri (Dresda anilor ’80, Sarajevo deceniului trecut, comemorarea semicentenarului bombardamentelor americane peste Dresda). Cu un ultim efort mai pot doar sa confirm ce scrie pe coperta patru: curat psihedelic. Fii binecuvantat, domnule Vonnegut, pe Tralfamadore (si m’am chinuit sa tastez corect), unde toata lumea isi asuma si cea de-a patra dimensiune si nimeni nu moare; iar tralfamadorienii au declansat oricum deja butonul ce va pune capat Universului! Asa merg lucrurile!





Mic si delicios glosar

27 05 2007

… pe post de note de lectura.

Bonditt, Bubala, Bubi, Tateleh sau Mameleh, Chazerai, Dreck (sau Drek), Milchik si Flaishik si Flaishedigeh, Gantze k’nockers, Genug, Goy, Goyim, Goyische / Shikse (Shikseleh), Goyische Naches, Kish mir in tuchis, Kishkas, Kurveh, Kvetch, Matzoh Brei, Meshuggeneh & Mishegoss, Noshen, Oy-Oy-Oy, Oy Gut, Pisher, Plotzn, Rachmones, Schmaltz, Schmuck, Shande, Shlong (da, dom’le, Shlong – derived through the misspelling of a german word meaning „sarpe”), Shmutzig (ca gandurile de la cuvantul anterior) si – daca nu era de ajuns, mai adaugam Shtup si Shvantz si expresia folosita in acelasi context Ven der putz shteht, ligt der sechel in drerd, apoi, Shvartze si Zaftig. Vuh den? Philip Roth’s Portnoy (adus de editura Univers, reeditat la Polirom)! Si numai aceste bucatele de cuvinte culese in secolele de Germania si carate in pelerinajul lor peste Ocean spre o alta Tara Fagaduita, in Brooklin, in Newark si pe unde s’au mai asezat si tot ar fi fost suficient pentru a ma bucura ca am citit acest roman al secolului XX!

Pana sa’mi aruncati iarasi vreo remarca rasista (si, daca va vine, Kish mir in tuchis, vorba lui Portnoy sau Roth, who knows / who cares), nu ratati cartea!





Poli si Portnoy

26 05 2007

Sa lamuresc un lucru de la bun inceput: Marian Iancu trebuie sa se desparta de cateva recuzite inutile, pentru si prin aducerea carora a spalat bani frumosi in numele unor dubiosi investitori din lumea petrolului romanesc / est-european.

Poli – recunosc – a fost neputincioasa bine, singurii combativi cu adevarat fiind sarbul ala mic, Torje, Alexa (uneori in stilul lui prea dur) si (pe ici, pe colo) Mansour (nu cred ca trebuia schimbat). Plesan poate ar fi vrut si el dar, saracul, nu poate mai mult, in perioada asta. Cat despre Emegara, ar trebui lasat sa joace mijlocas la constructie. In rest… duca’se, e vremea unei alte echipe, facuta, in general, din copiii lui Rotariu.

Altceva vreau sa spun – si numai pentru asta ma bag in vorba. Arbitrajul romanesc a trecut de vremea blaturilor si a cazut in mana unor neaveniti cu temperament de fata mare in noaptea nuntii. Dupa ce rapidistii au urlat intreaga saptamana, pe la toate reportofoanele si microfoanele si camerele de filmat, ca se vor retrage de pe teren daca li se va parea c’o fi si’o pati, bietul baiatu’ lu’ tata a venit la meci lovit de trac de parca l’ar fia atins leuca. Si depasit a arbitrat. Mai ales de cum a inceput repriza a II-a – dupa ce, in prima repriza, n’a avut tupeul sa ii dea rosu macar unuia dintre rapidistii care s’au pus cu picioarele pe sarbu’ ala mic (care, pana la urma, s’a dovedit sange de sarb si nu s’a lasat pana nu i’a platit datoria indarat unuia dintre visinii). Baiatu’ lu’ tata, deci, n’a fluierat 11 metri la primul atac din repriza a II-a, cand aparatorii lui Rapid l’au dezechilibrat pe Torje in momentul sutului, pentru ca la faza urmatoare, baiatu’ lu’ tata sa dea gol valabil in ciuda piciorului mitocanesc aplicat in fata portarului Pantelimon – IN careul de sase metri – de Buga. Asta dupa ce in prima parte fluierase si mustele care aveau tupeul sa treaca prin careul de sase metri a lui Coman, la loviturile de colt.

In fine, la cartonasul rosu pe merit incasat de Omodue-ala, baiatu’ lu’ tata a fost atat de naucit incat a uitat sa’i dea cartonas galben lui Mazilu pentru una din urmatoarele trei infractiuni: tragere de timp, nelasarea mingii la locul unde era in momentul in care arbitrul a fluierat si provocarea adversarului.

 Pacat ca o noua incercare de reforma a arbitrajului romanesc a esuat…

(Update – dupa ce am terminat de scris ultimul PS: MArcel Iancu, citat de Gazeta Sporturilor, marturiseste ca Rapid putea castiga Cupa si fara ajutorul „anus contra naturii” adus de tata & baiatu’ lu’ tata, doi escroci).

Si, la final, ca un polist pana la moarte ce am fost si sunt: Poli NU ar fi facut o figura frumoasa in Cupa UEFA. Imi pare rau ca nu s’au calificat dar poate ca o umilinta europeana nu le’ar fi prins bine. Imi pun speranta in intelepciunea din vacanta de vara. Sezonul urmator poate aduce marele pas inainte – daca sezonul spalarii banilor s’a incheiat!

PS: Vorbesc (pentru cei nefamiliarizati) dupa sfarsitul finalei Cuperi Romaniei; Poli Timisoara – Rapid Bucuresti 0-2

PPS: Am reusit – Complexul lui Portnoy e gata! Minunata, reusita lui Philip Roth…





Musai!

25 05 2007

Gata, in weekendul asta musai sa dovedesc Complexul lui Portnoy (savuros, Philip Roth, in acest roman nerecomandat puritanilor sexuali, ultraortodocsilor evrei, crestinilor habotnici si lista poate continua; e un Seinfeld la puterea Seinfeld in 216 pagini despre cum e sa fii, totusi, barbat, dincolo de toate ipocriziile noastre cotidiene) si Abatorul 5 (alt roman nerecomandat – de data aceasta celor pentru care al II-lea Razboi Mondial se rezuma la buni si rai; dar si aici ar putea unii crestini sa se simta ofensati de remarcile fostului POW din Dresda parjolita de co-ostenii sai – atentie, detaliu imortant in cheia lecturii: subtitlul este „Cruciada copiilor” – veniti sa elibereze Europa; altfel: pe alocuri aduce a Becket). Pacat ca l’am descoperit pe Kurt Vonnegut (cu „Fii binecuvantat, domnule Rosewater„) de’abia dupa ce a murit. Asa merg lucrurile, domnule Trout!

Daca as fi Lucia, luni as veni cu un serial de pasaje fisate si transcrise. Dar nu’s – asa ca musai sa ma credeti pe cuvant: luati de cititi!