Udedokei sedai tsugi

20 09 2007

M’aş putea obişnui cu gândul că’s ultimul borfaş din ţara asta, că sunt ultimul criminal (al ăoselelor), că merit să fiu tratat ca ultimul tâlhar. Dar nu cred c’am să reuşesc să mă împac, pentru că, dacă tot am ajuns în acest punct, mi’i ciudă că dacă tot îs toate astea, măcar nu’s în Anglia, acu’ vreo 350 de ani. Măcar mă deportau în Australia şi ştiam o treabă!

Şi, a propos de Australia, vecinii ăia ai lor, japonezii… Ălora chiar nu le e bine în pielea lor? 0aie a găsit (link din link se face webul) chestia asta. Akuma, ce trăznăi le mai iese din capetele alea!

Câte, oare, ar putea măsura handicapul temporal al României?

Anunțuri




Posljednja igra leptira – Decko, ajde oladi (1985)

12 09 2007




Phantom des Sommers

11 09 2007

In the end, după o lungă vară şi fierbinte, după

ploi de praf (şi nu e praf de stele), după

isterii şi întrebări şi după răspunsuri greu de smuls,
o lume judecată în abscise şi ordonate,
rămâi tu,
ultima floare a soarelui standing,
the one,
ducând cu tine perna pe care se culcuşeşte visul meu.

o să te ardă, e drept. dar s-ar putea să ardă frumos!

And I’ll be there when you will say goodbye!

 





dă doggie in dă hootie potty

11 09 2007




Robert D Kaplan c’est moi, le Dido

10 09 2007


După-amieze de duminică în care o ştire de genul celei difuzate de Reuters te indispune – nu neapărat direct ci pentru că nu scapi de supărare, pentru că nici la noi dar nici la FNAC în rafturi nu găseşti Dosarul K din colecţia SAS („nous n’avons pas cette collection„, ţi se spune cu un aer de superioritate, cum numai unui coate-goale care nu citeşte decât romane poliţiste i te poţi adresa); dar am găsit, printre cele comandate nu cu mult timp în urmă la Polirom, jurnalul de călătorie al lui Robert D Kaplan (îi citisem deja Balkan Ghosts-ul, carte care m’a şi însoţit, câteva săptămâni, în spatele liniei frontului croato-sârb, dar şi numeroase din analizele publicate în Atlantic Monthly sau preluate de jur împrejurul lumii). Şi numai ce, iată, că m’am şi lăsat dus pe urmele lui. Mai întâi la Split, p’ormă la vale, la Dubrovnik până, hăt, în Tunisia

Pe unde a umblat umblasem deja şi eu . Şi, asemeni lui, citesc despre locuri călcate după ce le’am vizitat (Kaplan are alături, când scrie, jurnalul Rebbecăi West, dar nu numai). Şi am uitat de mine, în soarele care ardea prin vântul destul de aprig al după-amiezii de sâmbătă. Parcă eram iarăşi acolo, la Cartagina, sus, pe Birsa, unde Dido şi Hanibal şi, mai apoi, mult mai apoi, Saint Louis… Sau prin trenuri de navetişti, în portul-vamă La Goulette şi în briza Mediteranei, în La Marsa, cu taxiuri rablagite prin Tunis şi pe picioare, sus, la Sidi Bou Said, alteori la Marsillia sau în Sicilia, pe uliţele maur-romane din Palermo, înapoi la Gafsa, prin nisipurile ce’ţi intră ziua prin chiloţi înainte ca noaptea să o iei de la capăt cu îngheţatul, în sacul de dormit în care te faci mic şi înghesuit sub căciulă, pe nisip, colţ cu scorpionii cărora – nici lor – numai două grade peste zero nu pare a le prii… Dar deşertul atunci de abia se merită trăit, când nu ai a’l împărţi cu turiştii!

Erau, toate, exact cum le ştiam şi cum începusem să mai şi învăţ mai apoi despre ele…

petit-ecole-de-musique.jpg


Şi am stat acolo, uitat de mine, pe terasă, sudând ţigările; am coborât, doar, din lumea aceea cât să’mi torn un păhărel de coniac şi să’mi fac o cafea! Îmi miroseau şi micile restaurante de la marginea drumurilor, cu mâncarea lor de orez şi năut, cu sandwichurile de ton, cu porţiile cousscouss şi casse-croute şi cu ciorbica aia pe care mi’o dăduse bătrânul de dincolo de zidurile Medinei Tunisului, cu mult miel sau pui – toate iuţi şi roşii de la harissa şi soioasă dar nu grasă; şi le’am revăzut chiar şi degetele mici şi grosuţe şi lipicioase de la uleiul de măsline, lor, băieţilor care ucid bieţile vietăţi – sau le sacrifică – pe loc, să nu se strice aşteptând un muşteriu după care le aştern şi înghesuie în rotisoarele acelea fierbinţi de lânga improvizaţiile de autogări cu feţe de masă cum nu credeam să mai existe de când s’a închis bufetul autogării din Oraviţa, muşamale găurite şi năclăite cu scrumiere din sticlă bolovănos de groasă (lipseau halbele, doar, în schimb avea să renască, prin sticlele de Boga, gustul de Brifcor şi Cico); şi am mai re-simţit (peste povestirea lui Kaplan), pe fugă, mirosul acelor borhotării în care zac măslinele să fermenteze până le iese uleiul, coloşa, dincolo de porţile oraşelor, între dune pietrificate şi măslini aşezaţi de patru ori mai des decât credeau fenicienii că le-ar trebui spaţiu vital. Şi ceaiuri cu aromă de pin şi culmi cu leandru şi ziduri albe cu pervaze albastre şi…





Daţi’le repede un război. Că de vodkă nu duc lipsă!

7 09 2007




Să mă latri din cer când trec pe sub geam

6 09 2007

Acum fix 25 ani, într’o seară de 6 septembrie, un corp ceresc (meteorit să fi fost sau pe aproape, nu mă pricep) se prăvălea peste Marea Neagră. De jos, din curtea taberei de la Năvodari, părea cam cât o minge,probabil cât mingea aia care, în aceeaşi seară, pe la aceeaşi se oprea, de două ori, în poarta suedezilor, marcând începutul unei perioade faste pentru fotbalul românesc (calificarea la Europenele din 1984, cu Rednic, Klein, Coraş, Cămătaru, Andone şamd). În seara aia, departe de Năvodari, un patruped, teckel de felul ei, se chinuia să îşi tragă sufletul încă puţin, încă puţin, încă puţin… A murit la câteva minute după ce stăpânii, plecaţi cu treburi prin oraş, au ajuns acasă. Trixie…

2 august 1996. Piti, bătrânul Piti, dăduse, o dată în plus, dovada masculinităţii sale, ajutând decisiv la apariţia unei noi generaţii de Lhasa Apso / Seidenpinsch. Trei fetiţe şi un băieţel. Traiectorii diferite. Despre cea a băieţelului nu ştiu nimic; una dintre fetiţe a ajuns la Slobozia, o alta la Făgăraş. Iar Trixie, căci dacă e să mai fie vreodată un câine, musai să fie tot Trixie…

Gabi, stăpâna lui Piti, a adus’o în redacţia unui ziar bucureştean unde a binevoit să sfinţească biroul unui şef. Cineva s’a bucurat atât de tare că şi’a adjudecat’o. A mea eşti!

După puţin mai mult de un an petrecut în Bucureşti ia calea Oraviţei. Aventuri în Capitală? O grămadă. Memorabilă este, însă, întîlnirea, în parcarea aeroportului Băneasa cu stăpânul întors după mai multe săptămâni din Statele Unite. Dormise, pe toată perioada absenţei, pe o pereche de pantaloni de trening ai stăpânului. La întoarcere a coborât – în parcarea despre care vorbeam – din maşină, a privit o secundă dezorientată spre toată aglomeraţia din jur, şi’a descoperit stăpânul şi s’a repezit la el. De bucurie i’a făcut pipi în braţe.

Exilul la Oraviţa – planificat, iniţial, ca temporar – nu i’a fost deloc de rău augur. A prins drag de tatăl stăpânului. A prins, întâi de toate, viaţa la curte, incomparabilă cu viaţa la bloc. Domnişoară de Bucureşti, cu ifosele aferente, s’a dat rapid pe brazdă. Aerul curat şi tare, de la poalele muntelui, poate. Sau, poate, atenţia cu care era înconjurată. Dar primul pipi în braţe nu se uită aşa că de câte ori revenea la Oraviţa stăpânul cel tânăr, Trixie lăsa câte o urmă umedă. Fie pe covor, fie iaraşi pe hainele proaspăt venitului…

Trixie n’o să mai facă pipi prea curând pe tricoul meu. Tot ce pot spera e că există un Rai al tricourilor care să coincidă cu raiul câinilor. Un lucru e sigur: toţi câinii, nu’i aşa, Cătăline?, merg în Rai. Poate conving pe Cineva să îmi ţină şi mie loc lângă Trixie.

25 de ani mai târziu. 6 septembrie 2007.