Scrisoare pe hartie reciclata (3)

19 06 2007

Incerc sa ma adun dar uit mereu unde m-am pus ultima data, imi scrie. Nu si-a pierdut de tot simtul umorului. De fapt, autoironia. Ar fi putut fi sarcastic fara intrerupere. Dar se ferea sa-i ironizeze pe altii. Ii era teama ca-i raneste. Nu era niciodata capabil sa anticipeze cat umor purtau asupra-le, intr-un moment sau altul, companionii sai. Ii era suficient ca se indepartase de multi apropiati spunandu-le adevaruri pe care acestia nu si-ar fi dorit niciodata sa le auda. Asa ca tinea in el, o vreme. Nu foarte lunga. Refula rapid, autopersiflandu-se. De aceea nu s-a sinucis inca si nici nu prea ii trecea prin minte sa o faca. Se apropia de patru decenii si estima, iata, ca se apropie de jumatatea vietii. A murit putin. El, caci noi, ceilalti, am murit de tot, de ceva vreme. El continua sa arda, sa sufere. Simte ceva. Noi, ceilalti, ne-am cam robotizat.

Cand vremea de afara nu ne indemna sa iesim, taraganeam serile in debara. O ora, doua… De regula, orele la care lumea se ducea la dus. Peretii erau suficient de subtiri pentru a ne da drumul imaginatiei. Eram ca Beatlesii intr-un scurt-metraj care, la vremea respectiva, oripilase puritanismul epocii. Ghiceam dupa mers cine se apropie de dus. Intuiam ca, uneori, se aud patru pasi, asa ca incepeam sa ne povestim ce se intampla acolo. Scoteam un sunet prelung de dezamagire daca cei doi paraseau rapid cabina. Cu siguranta il auzisera si cei doi. Pe coridor ne aruncam priviri cu subinteles, mai ales cand ne intalneam cu „elitele” pe care le descoperisem ca se masturba intens sub dus. Baieti seriosi, plimbandu-si linistiti secretele, salutandu-ne condescendent, de la inaltimea lor de entitati abstracte care, oricum, nu iau decat zece la examene si vor ajunge asistenti universitari. Si care nu incepusera sa caute de lucru asa cum facuseram noi pentru ca, la un moment dat, ne-am spus, va trebui sa renuntam la a mai subzista doar din bursa. Nu pentru a ne ridica pe scara sociala. Chiar, de ce, oare? Greu ne lua cineva in seama dar si cand apucam sa dam dovada capacitatilor noastre… Oricum nu ne tinea mult locul. Dupa o luna sau doua incepeam sa ne certam cu sefii. Iar la final ne luam talpasita. Si o luam de la capat: pentru distractiile din weekend, vineri dimineata fugeam la cel mai mare depozit en-gros cautand comercianti de cafea care sa ne plateasca descarcatul a doua sau trei remorci.

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: