Scrisoare pe hartie reciclata (1)

17 06 2007

Am murit putin inainte de a-mi atinge jumatatea vietii, imi scrie. Vestile de la el imi parvin mereu pe calea clasica, asternute cu migala, inghesuit, marunt, pe coli A4 din hartie reciclata. Maroniul acelei bucati galbejite de celuloza ma trimite, ori de cate ori mi se prelinge printe degete, indarat in camaruta lui marunta de student, in perioada naiva a scrierilor sale, cand n-ar fi crezut ca, intr-o buna zi, va face o pasiune atat de mare pentru scris incat orice perioada de criza de inspiratie i se va transforma in indemn suicidal.

Salteaua patului era mai lata decat camera, astfel ca sarise mult pe ea pentru a o asterne pe scheletul metallic, ca de spital, al dormezei. Pentru a ajunge la geamlacul de pe peretele dinspre apus, marunt cat sa poti scoate la racit o oala de ciorba fara a risca sa o rastorni pe pervaz, trebuia sa te cateri peste perne, patura, carti, genti de voiaj si ce se mai nimerea sa-i umple noaptea pe cearsafurile burlaciei. La picioarele patului, vecin cu o valiza veche, pe post de sifonier, vreo cinci perechi de incaltari (multi tenisi, niste sandale, poate o pereche de ghete si, cu siguranta, un singur rand de pantofii de ocazie) si un sac negru, de panza, in care isi tinea rufele murdare (cu care, vineri seara, mergea sa-si viziteze matusa cu masina de spalat ce locuia intr-alt cartier si la care, probabil, daca n-ar fi fost toata aceasta mizerie pe care o acumulam spre disperarea noastra, n-ar fi ajuns niciodata), zacea un boltar alb, scrijelit cu migala in serpentinele ce adaposteau, acum, o rezistenta. Privita de afara, prin sticla mata a geamlacului, in noptile de iarna, camera sa parea un pom de Craciun.

In coltul din spatele usii al debaralei in care locuia atarna, pe perete, muscata de rugina pe ici, pe colo, ultima chiuveta metalica a orasului. Dintr-acelea care facusera furori in anii ’20. Se dezbraca, in pielea goala, si se spala cu apa rece, de doua ori pe zi. Prefera acest ritual dusului. Nu se impaca, la iesirea din aburul fierbinte, cu racoarea coridorului. Drept e ca nici nu ar fi trebuit sa se plimbe prea mult. Peretele sau dinspre sud al camarutei sale era lipit de unul dintre cele doua dusuri comune de pe etaj.

Cand era acasa nu isi incuia niciodata usa. Astfel ca nu de putine ori s-a trezit ingenunchiat de durerea pricinuita de unul sau altul dintre prietenii ce intrau ca acasa, fara sa mai bata la usa, in micuta debara mirosind a amestec de after-shave, odorizant de ucis ciupercile de pe picioare si mahorca. Iar seara, din cand in cand, aroma de paine prajita se eschiva pe sub usa, imbatand intregul coridor. Intrau acolo figure visatoare, rupte de realitatea strazii. Trupese adolescente intarziate, indragostite de proprii nuri; donjuani in cautarea vesnica a momentelor de glorie ce intarziau sa apara; versificatori cu rima incremenita undeva in pragul sinapsei; filosoafe asteptand recunoasterea sensului pe care l-au dat ele vietii: vecini ramasi fara cafea; vecini cu cafea; administratorul amintind (oficial) ca si debaraua costa dar care spera – mereu – sa dea peste alte fetiscane zurlii plictisite sa tot astepte sa fie bagate in seama. Si eu…

Anunțuri

Acțiuni

Information

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: