Oameni (buni şi răi) ai Bucureştilor. Astăzi: poveste cu criminal moral în serie

18 03 2007

Buletin de ştiri.

 

Bucureşti.

M.M. a fost găsit, sâmbătă dimineaţă, spânzurat de o ţeavă. Medicii, veniţi după şapte minute, nu au mai putut face nimic pentru a-l salva, constatând decesul.

 

Un bărbat spânzurat. Nici singurul. Nici primul. Nici ultimul. Nici o ştire. Sinucigaşul din această poveste are, însă, câteva particularităţi. Iar povestea din spatele acestei nu-prea-ştiri există şi se cuvine spusă.Şi-a pus capăt zilelor (după mai multe tentative eşuate) în zona internaţională a Aeroportului Otopeni, acolo unde şi-a petrecut, împreună cu familia, ultimii cinci ani. Nebunia lui, ar spune unii dintre cei care au auzit despre el. A renunţat la cetăţenia română în anul 1990 şi a ales să se stabilească, apatrid, în Germania. A trăit binişor acolo, până pe la sfârştul mileniului trecut. A început, mai întâi, cu nişte coşmaruri care, până la urmă, s-au adeverit. Într-o dimineaţă, pe la creierii nopţii, o haită de poliţişti blonzi au descins în apartamentul din Wiesbaden. I-au luat din pat, fără bagaje, fără explicaţii, le-au pus cătuşe, i-au suit în dube, i-au trimis pe unii la Munchen, pe alţii la Frankfurt şi, de acolo, în arestul poliţiei de frontieră de la Otopeni. Proteste, procese, recursuri, o familie ajunsă la capătul puterilor psihice în condiţii de viaţă inumane. Cinci ani.

S-a mai scris despre ei. Din varii motive. Nu are nici un rost să mai revin cu povestea. Dumnezeu să-l odihnească.

Există, însă, un general, un apevist de şcoală veche, ieşit recent la pensie (destul de precipitat, parcă) dintr-o înaltă funcţie pe care a ocupat-o în justiţia română. Biografia proaspătului pensionar este la fel de colorată ca penajul păunului şi include episoade tragice. Generalul (de miliţie) Ovidius Păun se va bucura, însă, de o pensie tihnită, asemeni tuturor torţionarilor regimului comunist lăsaţi să zburde pentru că, de fapt, ei, torţionarii vechiului regim, au dirijat partitura ultimilor ani.

Sinuciderea lui M.M. este, în această traiectorie a României, ca dâra cleioasă din urma melcului. Dâra aceea duce, acum, la apevistul cu nume de pasăre şi biografie de păun. Secretar de stat la Ministerul de Interne, cu ani buni în urmă, omul acesta a semnat, peste capul şefilor săi, o bucată de hârtie, un documentaş, un „act adiţional” ce atârnă, în acest martie 2007, de funia spânzuratului din Otopeni. România – pe care generalul o reprezenta cu rang de funcţionar public şi atât (fără puteri discreţionare) la acel moment – acceptase să dea garanţii că, pe viitor, nu va mai produce apatrizi. Punct.

Germania, în schimb, l-a convins pe generalul Păun să scrie, cu mânuţa lui, în completarea documentelor cu care secretarul de stat venise de la Bucureşti, şi să semneze că România acceptă aplicarea antedatată a procedurilor de repatriere a foştilor săi cetăţeni. Astfel ar fi urmat să fie România iertată de păcatul de a fi oferit (prin ambasadă) protecţie tâlharilor de cetăţenie română ce urmau să fie expulzaţi din Germania dar rămaşi acolo, cu acte false eliberate chiar de misiunea diplomatică de la Bonn.

Furia ministrului de Interne de la Bucureşti, Dudu Ionescu, pus în faţa unui fapt împlinit, nu mai avea nici o relevanţă. El, ministrul, era un simplu civil, venit din menajeria politică. Secretarul de stat reprezenta, de fapt, sistemul şi nu avea cum să se împiedice de o găinărie cum sunt mofturile de democraţie sau stat de drept. Preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, avea să admită, mai târziu, că el, ca pretins garant al acelor două valori fundamentale, fusese înfrânt de sistem. Ministrul ştia deja asta.

***

Domnule general,

a trecut cam o lună de la data la care Consiliul Superior al Magistraturii v-a aprobat cererea de pensionare. Pe onoarea mea, atâta câtă mai am: vă pierdusem din vizor. Nici măcar nu mă mai întrebasem, de o veşnicie, de soarta celui care a distrus viaţa câtorva sute de familii! Am uitat, pe cuvânt! Până, belea pe capul conştiinţei dumneavoastră, s-a sinucis apatridul ăsta de la Otopeni.

Dar, acum, că tot v-au aprobat pensionarea, v-a venit primul cupon de pensie? Ce scrie pe el? E dulce ca Lacrima lui Ovidiu (nu neapărat cu „s” în coadă)? Sunt mulţi de zero pe el?

Ar trebui să fie, nu? Pentru că îi meritaţi. Doar aţi ajutat destulă lume să îşi pună capăt zilelor. Vi-l mai amintiţi pe procurorul Cristian Panait? Lucra (asta, aşa – un mic Picioruş în calea uitării) pentru dumneavoastră. L-aţi trimis să ancheteze un alt procuror, devenit incomod, prin nord-vestul ţării pentru nişte sponsori de partid (PSD, unul din multele pe care le-aţi servit cu devotament). Trebuie să-l ştiţi – cel care s-a sinucis după ce l-aţi ameninţat bine şi cu care aţi şi fost, în prealabil, într-o tentativă de percheziţie la care aţi renunţat pentru că v-aţi trezit în casa perchiziţionatului cu nişte ziarişti. O treabă, asta cu ziaristica, pe care o pricepeţi, cred. Doar dumneavoastră le-aţi luat interviuri celor cam 1000 de golani din Piaţa Universităţii şi, pentru asta, i-aţi dus, cu dubele, la Măgurele şi Băneasa, unde i-aţi cazat trei zile. Să ne întoarcem spre începuturile carierei dumneavoastră? Tot la interviuri ajungem. La cele de la Braşov, luate muncitorilor care au avut ceva de spus împotriva regimului Ceauşescu, pe 15 noiembrie 1987. Şi dacă nu eraţi atât de bun şi de loial sistemului, domnule general, nu v-ar fi trimis nimeni la Timişoara, în decembrie 1989. Cum, de ce? Nu, nu pentru o pereche de blugi şi un teanc de discuri pe vinil din Ockopiaţ. Şi nici pentru un bax de Carpaţi de Timişoara! Tare ciudat că, până la urmă, nu aţi ajuns acolo. La fel cum nu aţi ajuns nici la biroul generalului Milea, unde trebuia să anchetaţi cauzele unei morţi suspecte. Da’ de ce aţi fugit, domnule general? Că până azi nu ne-aţi lămurit. Altfel, ar mai fi niscai muşamalizări. Cum a fost cu dosarul prietenul dumneavoastră alături de care fugăreaţi, miliţian fiind, oameni nevinovaţi (mai ştiţi, nu cred că aţi uitat de cazul Anca şi de bietul taximetrist condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o)? De dosarul lui Tudor Stănică vorbesc, cel care l-a ajutat pe disidentul Gheorghe Ursu (îl ştiţi, lumea-i spunea „Babu„) să moară! L-a ajutat să moară, am spus? Păi, cin’ se-aseamănă se adună. Şi, dacă tot v-aţi făcut mână, i-aţi mai făcut dispărute nişte file murdare dintr-o afacere colegului dumneavoastră de instrucţie pre-decembristă, Corneliu Vadim Tudor.

Mici nimicuri. Or mai fi şi altele de care nici măcar nu ştim. Dar care, hărnicuţele, adaugă, şi ele, zerouri la acest prim fluturaş de pensie. L-aţi pus în ramă?

Auziţi, nu scrie niciunde că aţi putea patenta conceptul de criminal moral în serie?

Anunțuri

Acțiuni

Information

4 responses

19 03 2007
mask

poveste spui? bine-ar fi sa fie doar poveste; criminal MORAL in serie…cine s-ar incumeta s-a bage dupa gratii un astfel de om; uite c-am spus „om”…si cati „oameni” din astia sunt printre noi…

19 03 2007
Mirica

Excelent!!!

19 03 2007
mask

„sa bage”, nu s-a…unde mi-a fost capul?

21 03 2007
cristina

sa stii… m-am ascuns de tot, de fapt, in lumea mea. chiar s-a sinucis „cazul”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: