Cinci!

30 03 2007

De la cititoarea teroristă preluat şi aruncat de alţii la noi în ogradă – aşa că ridicăm mănuşa numai pentru a o arunca din nou!

Daţi-ne cinci lucruri care vă lipsesc în Bucureşti!





terorista luciat…

30 03 2007

Fata asta nu are destule de citit? Se întreba pe un alt blog un coleg de breaslă de la Gazeta Sporturilor cum arătam noi acum nu’ş câţi ani când seara, în loc să răspundem la comentarii pe net, ne duceam acasă şi citeam sau ne uitam la Călinescu… ce veşnicii au mai trecut de atunci, dom’le!

luciat, cinci lucruri care îmi lipsesc?

1. Cred că tihna acelei vremi; eram ceva mai june, eram ceva mai jemanfişist, eram mai curajos sau mai inconştient, aveam libertatea totală de a o lua oricând de la capăt;

2. tricouri cu poza mea şi fetişcanele (lui Bukowski) venind cu o sticlă desfăcută şi pe un sfert băută (merge absinth, dacă n’au altceva mai prost) să’mi sune la uşa apartamentului să le citesc poeziile şi să le dau autografe pe tricoul cu poza mea;

3. un calculator mai bun într’o încăpere în care, da, se poate fuma când îmi vine mie să fumez;

4. inspiraţia pierdută cândva înainte de ultima frunză căzută;

5. câte am voie să pun la punctul 5?

Şi, pentru că se vorbi de şedinţe… mă gândeam să fac un şir de „reciclate” pe care le-aş putea începe cu un

 confesional

 aşează-mă în palme şi vindecă-mă de păcate.
de ţi-am greşit cândva,
din ochii mei se scutură (lacrimi)
frunzele toamnei care vine
ca iertările lui Dumnezeu peste fărădelegile mele!

am să te rănesc căci
din răni trăim şi durerile ne aduc lumina mai aproape.

nu sunt.
nu eşti.

şi, totuşi…

Şi dau mai departe (fatidic, aleg şapte din care unul e dublu şi altul colectiv!): Sprâncenatu’ (reticent la astfel de demersuri), Witch (creativă şi sigur inspirată), Blossom Blue (azi tristă), Adee (pentru că e departe şi n’a ajuns la Cape Town), Claudia (poetesa mea preferată) şi jaunetomii trecători. Şi, last but not least, Blogureştilor!





ευρώκανάλι

30 03 2007

Am fost ieri, da, ieri, cu elan şi optimism, la introducerea intr’un part-time propus de un amic pe care nevasta nu’l lasa să mai lipsească şi în weekend-uri de acasă. Well, o televiziune, un fel de euronews copiat 100% doar că e cules, redactat, montat şi vorbit pe româneşte (parol, nu mi s’a părut deloc deplasat, cât timp şablonul e cât se poate de ok).

Booooooooooon

Mă duc la ei, pe la orele amiezei, să tot fi fost 1 PM, mă infiltrez prin tehnică, îmi desţelenesc neuronii, super, o să iasă treabă bună, hai, poate mă fac de un ban de vacanţă, suma propusă la prima strigare fiind relativ ok pentru opt ore de trei ori pe săptămână, vineri, sâmbătă & duminică.

M’am uitat la fluxul tehnologic, m’am uitat la jurnalele lor de ştiri, prin definiţie fără informaţii din România. OK, excelent. Nu străluceau, nici în ce priveşte punerea în scenă, nici în privinţa calităţii redactării, nici la montaj nu erau optim lipite, vocile din off păreau culese după ochi dulci nu după corzi vocale… dar – mi’am zis, plin de mine – au găsit omul potrivit. Cinşpe ani de presă, din care zece pe politică externă, diplome, medalii, distincţii, blablabla, plus cinci ani într’un radio de ştiri din familia de cuvinte BBC, RFI, VoA… Şi să fie modeşti cei ce au motive să fie. Eu n’am!

Ce dacă nu se uită nimeni la acest post de televiziune? Ele, ştirile, vor fi perfecte, de acum înainte. Cel puţin la capitolul informaţie (dacă nu cumva mă voi simţi împuns, în timp, de iniţiativă şi creativitate şi voi trece la evoluţii & progres) şi cel puţin pe tura mea – care urma să înceapă azi, la şase AM.
Aseară (pe la 10) făceam o listă de cinci personaje care n’ar fi trebuit să moară niciodată, pentru blogul lui Andrei Georgescu de la GSP, când, privind pierdut spre fereastră, odată ajuns la al III-lea şi pregătit să’l identific pe al IV-lea, sună telefonul.
„Sunt Pipiţa Pipiţescu de la ευρώκανάλι, bună seara, îmi cer scuze că vă sun atât de târziu, am febră foarte mare” (o fătucă pe la doojde ani & ceva, project manager or so la această firmă grecească pe platforma căreia a început să emită postul despre care povestesc). Politeţuri, hihihuri, hahahauri.”Aţi fost, v’aţi lămurit?”
„Da, e ca la radio doar că sunt în plus imagini”

Mă rog, o discuţie sterilă, stearpă, în care am dat asigurări că dacă nu am murit în dosul frontului iugoslav sau în nisipul din Sahara (eu am scris numele tău tralalala) n’o să fie nici o problemă să’mi intru’n pâine.

„Vedeţi, asta vroiam să vă spun, dumneavoastră aveţi presă scrisă şi radio în spate, suma despre care ştiaţi era însă pentru un om care are experienţă teve, pentru dumneavoastră vă propun, la început XZYG (adică, mai puţin cu cinci milioane – nota mea) şi nu e negociabil”.

Starea de stupoare îmi trece repede, pen’că dacă o relaţie începe astfel nu va sfârşi prin a evolua armonios – ceea ce mă face să renunţ. Dar cum am văzut şi eu Viaţa lui Brian – în care vânzătorul nu vrea să’i vândă lui Brian sandalele pentru că acesta acceptă din prima, fără negociere, să’i ofere pe ele, pe sandale, cei doi shekeli ceruţi; şi, cum de sunat mă sunase ea şi, deci, nu era pe banii mei, nu îi spun pa, din prima.

„Ştiţi, am nevoie de un om care să ştie să îi dea peste mână editorului de montaj când acesta greşeşte şi să’i spună bă, ce faci aici, îţi baţi joc de munca mea? şi…”

„Asta”, spun eu, „întâi că nu se întâmplă nici acum, cu oamenii pe care îi aveţi deja angajaţi, dovada fiind jurnalul de la ora 14; şi a doua la mână: mi’aţi oferit un job de editor de ştiri, nu de producător…”

„Tocmai de aceea dorim un om cu experienţă în teveu, ca nu mai fie nevoie să angajăm şi un producător!”

„… şi dacă e pe aşa, nu îmi reduceţi cu cinci milioane ci îmi mai mai daţi cinci milioane!”

„Cred”, zice domniţa, „că pentru trei zile pe săptămână, suma pe care v’am propus’o este foarte avantajoasă!”

„Nu e deloc avantajoasă”, răspund eu, „şi, mai mult decât atât, acele trei zile sunt, vi le enumăr, vineri, sâmbătă & duminică”.

„Vă amintesc că dumneavoastră aţi ales să munciţi în weekend”

„Şi, vă informez, tot eu aleg să nu o fac!”

„La reved…”

Restul de două vocale şi o consoană nu s’a mai auzit. Apăsase pe tasta roşie a telefonului mobil pentru a intra, apoi, în memoria aparatului şi a găsi numărul celui care m’a recomandat. Ce va fi fost la urechea lui… îmi cer încă o dată scuze amicului!





Idenitate de vânzare, la Găeşti.

30 03 2007

Sunt abonat la forumul de discuţii istorie-identitate de pe yahoogroups. De fapt, de abonat mă abonasem la e-cărţi. Cu timpul începusem să mă spariu că am probleme de vedere. Îmi părea că totul, în acest forum, prinde culoare verde. Dar, mi’am spus, n’o fi dracu’ chiar ATÂT de verde pe cât îmi pare mie.
Am uitat că sunt abonat la acest forum, de altfel, multă vreme nu am mai primit nici o veste de la ei până deunăzi când primesc o notiţă de informare cum că din cauză de multiplicare a uliţelor virtuale cu rol de e-bibliotecă, forumul îşi schimbă denumirea, orientându-se spre un domeniu oarecum apropiat: istoria identitatea românească. Nu am înţeles eu ce legătură are cartea electronică cu identitatea românească, deşi, nu neg, are, la o adică – în schimb m’am prins că verdele acela nu era doar o deformaţie a centrilor mei optici.
Să mă enervez? Să nu mă enervez?
Am rezistat până azi când am primit o palmă peste ceafă: Nu te enerva! Dezabonează’te! Identitatea românească şi istoria ei se încheie într’un apartament de trei camere scos la vânzare, în Găeşti!





Despre opinii (nu este un eseu de A. Pleşu)

30 03 2007

Toţi SFiştii domnului CTP au avut dreptate. Maşina începe să ia locul omului!





Humankapital? Sau: cum spune Adela…

30 03 2007

Adee şi-a oprit o clipă timpul şi ne-a tras puţin de mânecă. În aceeaşi zi în care am primit, pe mail, o chill-out-scrisoare. Oops, două dintr-odată? O fi ceva în atmosferă? O fi un semn? Ar trebui să cad pe gânduri?

Actually, dacă tot o fac, îmi dau seama că lucrurile nu-s deloc pe făgaşul lor. Trăim, dacă-i musai, cu plăcere, lângă ceilalţi dar, parcă, înclinăm să trăim nu neapărat pentru ceilalţi cât în locul celorlalţi sau, mai corect, prin ceilalţi. Şi nu o facem neapărat din altruism ci, mai degrabă, pentru a ne detaşa de ceea ce suntem deşi, poate, nu ne-am dori să fim. Pentru a ne convinge că suntem buni, că suntem generoşi, că nu ne-am desocializat, că nu ne-am dezumanizat. Pentru că… şi fiecare poate enumera alte şi alte motive.

Acesta nu este un joc de-a tagul. Nu aşteptăm, aici, completările voastre (deşi nu ne vom supăra dacă spamaţi pe tema dată). E, mai degrabă, un exerciţiu de introspecţie, o invitaţie trimisă, poate mai târziu decât prevede legea, la o sinceră privire spre înlăuntru. Altfel decât cele de zi cu zi, inundate cu oftaturi şi blesteme la adresa contextului. Fără egocentrisme şi lamentări…

Noi care suntem eu şi nu ei, cum spune Adela!

Imposibil de schiţat conturul unei asemenea clipe şi la fel de puţin probabil de anticipat cum am ieşi din ea. Dar dacă există o zi internaţională a zonelor umede, una mondială a farselor şi păcălelilor, una a muncii (sau chiar mai multe, la fel cum şi mamele au mai multe zile marcate ca atare în diversele calendare – şi o infinitate de altele de la sine înţelese), o zi a minerului (două: una comunistă, în prima duminică din august, şi una tradiţională, pe 4 decembrie, de Sfânta Varvara) şi una a jandarmului român (3 aprilie – 157 de ani în slujba cetăţeanului, pe un banner în faţa Arcului de Triumf), una fără televizor, una fără benzină, una fără tutun şi câte şi mai câte, de ce n-am găsi un loc în calendar şi pentru Ziua Regăsirii de Sine? Dacă nu una universal-valabilă, măcar câte una pentru fiecare în parte.

Suntem o sumă de indivizi, nu un pachet, o masă, un electorat. Ştiţi care a fost anti-cuvântul anului 2004 în Germania? Humankapital. Nu cred că e nevoie de dicţionar!





Un libertarian la Bucureşti

30 03 2007

Nu ştiu de ce se mişcă atât de anapoda cei de la ASE şi dau atât de târziu drumul anunţului dar astăzi, la ora 13, în Aula lor Magna vine Greg Rehmke, director de programe la IHS. Economic freedom şi oportunităţi de studii liberale dincolo de Ocean, prin IHS (şi ca un alumni / 1997 / al unei astfel de burse de vară, mărturisesc: e beton!).